Minciuni ce ți se vor spune

Phil A. Neel

31 ianuarie 2026

Tradus din originalul publicat pe Ill Will.

Orașul înghețat se află sub asediu. În iernile lungi și reci din inima Midwest-ului aerul poate deveni așa rece că te doare când respiri. Mercenari mascați în vehicule nemarcate cutreieră prin nămeți, răpind oameni de pe străzi și închizându-i în centre de detenție pentru perioade nedeterminate de timp. Fiecare dintre mercenari este plătit cu zeci de mii de dolari primiți ca „primă de angajare” (până la 50.000 de dolari, pe lângă alți 60.000 pentru plata datoriilor universitare) pentru simpla înrolare în slujba regimului contestat. În contextul unei crize economice care se desfășoară cu încetinitorul, în care un boom bursier ireal și sprijinit de stat vine la pachet cu stagflație persistentă în economia de zi cu zi, pupincurismul este una dintre singurele industrii care înregistrează o creștere reală. În timp ce străzile din Minneapolis îngheață, S&P atinge recorduri istorice. Între timp, creșterea numărului de locuri de muncă din ultimul an a fost atât de slabă încât, după lansarea cifrelor, regimul l-a demis rapid pe șeful Biroului de Statistică a Muncii și a intimidat instituțiile media care raportau datele.¹ Pe lângă scăderea angajărilor cauzată de înghețarea imigrării, profunzimea crizei este semnalată de declinul continuu al Ratei de Participare a Forței de Muncă, care a reprezentat cel mai important factor în încetinirea creșterii angajărilor în prima jumătate a anului 2025 – indicând că tot mai mulți oameni se retrag complet din activitate, fără a fi însă cuprinși în statisticile șomajului.² Putem atunci să ne gândim la asediu ca la un fel de keynesianism mercenar, compensând lipsa angajărilor în noile sectoare de apărare dotate cu AI, care au fost punctul central în strategia generală de guvernare bazată pe prăduire și restructurare.

Trimiși din orașe depărtate, aceștia încătușează persoanele arestate și apoi le bat când nu se pot apăra. Trag cu muniție neletală cu intenția de a mutila. Au călcat persoane cu mașina în mod repetat. Oameni care doar se întorceau acasă de la muncă s-au trezit cu geamurile mașinii sparte și au fost târâți pentru a fi bătuți și reținuți timp de ore întregi, câteodată chiar și zile. Acum îi împușcă cu muniție de război. Au atacat parcarea unei școli gimnaziale. Au scos o mamă din mașina ei, au aruncat-o într-o dubă nemarcată și au plecat, lăsându-i bebelușul pe scaunul mașinii cu ușa deschisă când afară erau sub -18 grade Celsius (din fericire a fost salvat de cei din mulțime). Au folosit gaz lacrimogen și au aruncat grenade flashbang spre o mașină plină de copii, toți ajungând spitalizați, inclusiv un bebeluș de șase luni care nu mai putea respira.³ Ca represalii față de reacția comunității, au început să facă raiduri inclusiv în casele cetățenilor, deseori greșind adresele. Primarul spune că nu se poate face nimic. Guvernatorul a chemat garda națională – pentru a fi folosită nu împotriva mercenarilor, desigur, ci împotriva protestatarilor. Autoritățile judiciare ale țării nu doar că refuză să îi pună sub urmărire penală ci, în schimb, au primit ordinul de a investiga victimele și familiile lor. În fiecare noapte, toată lumea de pe planetă se uită la videoclipuri cu corpuri învelite în umbră, înaintând prin bezna rece a orașului sub asediu. Pe livestreamuri oamenii strigă și plâng, mercenarii aruncă cu amenințări, deschid focul și, confruntați cu o mulțime destul de mare, se retrag. Hotelurile care îi găzduiesc sunt făcute praf. Mașinile pe care le abandonează sunt răscolite. Ca răspuns, mai multe trupe sunt trimise de către președinte, un rege nebun într-un trup putrezind, urlând ordine incoerente din palatul său din mlaștină. Soarele răsare și noi ne trezim cu gustul amar al unor noi atrocități ce ne așteaptă.

Acum cinci ani, la doar câteva cvartale depărtare de locul în care Renee Good a fost ucisă de lașul Jonathan Ross, o crimă similară a declanșat cea mai mare revoltă populară din ultimii treizeci de ani. La scurt timp după, ni s-a spus o mulțime de minciuni despre acea răscoală. Ni s-a spus că a fost o „mișcare socială pașnică”, chiar în timp ce imaginea secției de poliție în flăcări licărea în fundal. Ni s-a spus că, deși au existat acte de violență, aceasta a fost pornită de către agitatori din exterior, de către poliție, sau chiar de către naționaliști albi. Oricine ar fi fost, nu erau membrii „comunității”, ci indivizi „porniți să facă scandal”. Ni s-a spus că planul a fost tot timpul de a pune sub acuzație ucigașul, și că a fost doar o coincidență că acuzațiile au fost formulate abia după ce centrul aproape fiecărui oraș mare din țară a fost jefuit și incendiat. Ni s-a spus să mergem acasă, pentru că s-a terminat. Ni s-a spus că revolta era scuza perfectă de care Trump avea nevoie pentru a declara lege marțială și a anula următoarele alegeri. Ni s-a spus că, dacă va fi ales, Biden va schimba lucrurile în bine. Ni s-a spus că deportările vor înceta și că politicile lui Trump vor fi anulate. Copiii vor fi eliberați din cuști. Ni s-a spus că vom reveni la politica obișnuită – că este singura metodă de „a face lucrurile să se miște”. Împreună, minciunile astea au însumat un singur mare neadevăr: că răscoala nu s-a întâmplat niciodată și nu se va mai putea întâmpla niciodată.⁴ Dar spiritul istoriei se mișcă în feluri ciudate. Ceea ce este mort nu moare niciodată pe deplin. Și vom auzi, din nou și din nou, aceleași minciuni:

„Dacă ești aici în mod legal, nu ai de ce să te îngrijorezi…”

Prima minciună este tot timpul aceeași, crezută doar de cei mai aiuriți sau lipsiți de minte. Chiar și pentru cel mai hotărât susținător al statului, această primă minciună s-a spulberat în momentul în care s-au tras primele focuri de armă. Așa că a fost reconfigurată: „cât timp nu îi împiedici pe agenții federali…” Și apoi i-au adăugat următoarele precizări: „ce căutai la o revoltă?” (spus oamenilor care locuiau în cartier); „de ce ți-ai adus copiii la un protest?” (familiilor care își luau copiii de la școală); „cetățenii aceștia au legături cu grupurile radicale de stânga” (considerat adevărat din start pentru oricine se opune agenției). În cele din urmă, lista lungă de minciuni emisă de către orice forță tiranică tinde să se normalizeze în jurul ghidului de stil tip IDF rafinat în solul bombardat al Palestinei, care de mult reprezintă un laborator pentru noi orori. Și desigur, la fel cum o scurtă privire asupra istoriei ar demonstra, ororile nu rămân niciodată limitate la Țara Sfântă. Când bumerangul imperial se întoarce în mâna ce l-a aruncat, procesul începe tot timpul cu așa zisul „element criminal”. Apoi include militanții de stânga și sindicaliștii. Apoi simpatizanții lor. Apoi orice dușman. Până la urmă, ajunge să vizeze inamicii inerenți ai națiunii, definiți în termeni de sânge și pământ.

Separat de proteste, cetățeni americani au fost deja reținuți în raiduri și validitatea certificatelor de naștere le-a fost contestată. Mai mulți nativi americani au fost ținuți zile întregi – folosiți parțial drept pârghii pentru a forța guvernele tribale să îi permită agenției să opereze pe teritoriile lor. Fără exagerare: în orașul asediat, oricine nu arată destul de alb (și alb într-un fel „potrivit”) trebuie să își poarte dovada cetățeniei tot timpul, dacă nu vrea să riște arestarea sau răpirea. Este, aproape cuvânt cu cuvânt, scenariul care a fost anticipat de „stângiștii radicali” în contextul creării agențiilor precum Homeland Security (DHS) și ICE, în urma adoptării legii Patriot Act de către o coaliție bipartizană în timpul războiului împotriva terorismului. În aceeași perioadă, Agenția Națională de Securitate (NSA) a dobândit noi puteri ample. Prima operațiune interinstituțională ce viza „bandele transnaționale și violente” a fost inițiată în 2005 sub Bush, prefigurând mult din limbajul folosit astăzi. Dar noul stat al securității a fost un efort comun. De fapt, deși a fost inițiat sub o administrație republicană, democrații au fost cei care au transformat instituțiile în agenții funcționale, extinzându-le considerabil atribuțiile.

Atât ICE cât și DHS au fost extinse rapid sub Obama, care a administrat cea mai mare creștere în deportări și o dezvoltare masivă de centre de deportare, construite parțial printr-o afacere de un miliard de dolari cu contractorul de închisori private Core Civic (în acea vreme sub numele Corrections Corporation of America).⁵ De fapt, Johnathan Ross, agentul care a ucis-o pe Good, a fost angajat în cadrul agenției la apogeul valului de deportări din epoca Obama. În aceeași perioadă centrele de date NSA au fost extinse, incluzând ceremonia de inaugurare a Comprehensive National Cybersecurity Initiative Data Center din Utah, considerat probabil centrul infrastructurii de supraveghere în masă modernă.⁶ În mod similar, administrația Obama a fost cea care a semnat primele contracte cu Palantir pentru a monitoriza infracțiunile transfrontaliere, punând bazele colaborării pe termen lung a companiei cu ICE.⁷ Astăzi, compania a fost contractată pentru a dezvolta o aplicație „care populează o hartă cu ținte potențiale de deportare, produce un dosar pentru fiecare persoană și oferă un «nivel de încredere» în legătură cu adresa curentă a acelei persoane…”⁸ În acei ani, sloganuri precum „desființați ICE” au început să ia amploare, alături de îndemne pentru revocarea programelor de supraveghere ale NSA și pentru desființarea Homeland Security. Este inutil să spunem că cererile le-au fost respinse atât de către democrați, cât și de către republicani, considerate doar niște plângeri gălăgioase ale unor radicali încăpățânați și nerealiști. Acum suntem confruntați exact cu „realitatea” ce ne-a fost promisă.

„Ucigașul va fi condamnat…”

Această minciună este barca de salvare pentru milioanele de oameni care încă își mențin o fărâmă de încredere într-un stat de drept ce plutea cu ușurință cândva, dar care, după orice măsură rezonabilă, s-a scufundat deja adânc în marea întunecată și turbulentă. Ni se va zice să așteptăm, să lăsăm sistemul să își facă treaba, de parcă ordinea civică scufundată se va ridica înapoi la suprafață. În realitate, acea ordine a fost tot timpul oferită dintr-o politețe temporară, posibilă doar în apele calme ale unei ordini imperiale bine unse. Aruncat în criză, statul ajunge tot timpul să își sacrifice respectabilitatea în fața puterii fierbânde dedesubt. Cei care se încred în această decență pur și simplu nu pot înțelege noua lume în care se află. Suntem martori, atunci, la încetul și jenantul amurg al naivității politice politicoase ce a definit o întreagă generație de liberali. Liberalii sunt, fundamental, o specie de avocați. Le iei legislația și procesele și vei rămâne doar cu păcătoși confuzi și stupefiați de ororile sumbre ce se ivesc din spatele credinței lor spulberate. Pe termen scurt, vor continua să acționeze exact ca înainte, dar cu mai multă pasiune. Confruntați cu dovezi de necontestat ale realității lor politice, liberalii se vor ține și mai strâns de ruinele civilității lor colapsate, intentând proces după proces, scriindu-le reprezentanților lor, mergând din ușă în ușă și pledând pentru candidați mediocri la alegerile intermediare precum niște zeloți plini de bube care se autoflagelează ca pedeapsă pentru ciumă.

Deja am văzut o serie fără sfârșit de procese intentate împotriva aproape fiecărui aspect al programului trumpist. La data de 20 ianuarie 2026 existau în total 253 de cazuri active care contestă acțiunile administrației. Chiar și atunci când obțin hotărâri favorabile, ele rămân, în practică, fără efect. Pe de o parte, având controlul decisiv atât asupra Curții Supreme, cât și asupra numirilor în funcție în cadrul tuturor agențiilor federale relevante, orice contestație legală poate fi în final anulată. Curtea Supremă a anulat deja hotărârile instanțelor inferioare de 17 ori.⁹ Pe de altă parte, puterea executivă poate fi mobilizată pentru a anula pur și simplu deciziile legale prin decret, fie direct (ex. prin seria tot mai numeroasă a grațierilor prezidențiale prin căi obscure), fie urmărind aceleași scopuri prin canale diferite. De exemplu, când deportarea lui Kilmar Abrego Garcia a fost declarată ilegală de o instanță inferioară (și, într-un caz rar, decizia a fost menținută de Curtea Supremă), guvernul federal a încercat ulterior să îl înculpe pe baza unor acuzații fabricate, pentru a justifica noi tentative de deportare. Cu toate acestea, tocmai pentru că astfel de cazuri sunt rezolvate în final în instanță și provoacă realmente un anumit grad de tensiune administrativă, liberalii sunt capabili să își mențină o credință magică în ideea că ar putea să aibă succes în cele din urmă.

Nu mai rămâne prea multă speranță pentru un răspuns judiciar în cazul uciderilor lui Renee Good și Alex Pretti. La scurt timp după uciderea lui Good, Ross a fost evacuat de la scenă, aceasta fiind curățată fără consemnarea dovezilor sau efectuarea unei investigații. În mod similar, altor agenții li s-a interzis securizarea scenei uciderii lui Pretti. Departamentul Justiției nu a inițiat nicio urmărire penală, iar autoritățile municipale și statale nu au făcut-o nici ele. Regimul a continuat să susțină că Ross și toți ceilalți mercenari ai săi au imunitate generală. Au mințit pe față în mod repetat despre uciderea lui Pretti – minciunile au fost imediat infirmate de numeroase înregistrări video. Acum, la fel ca în cazul oricărei crime comise de poliție, acuzațiile vor fi formulate în oricare dintre aceste omoruri doar dacă vor avea loc mobilizări de masă semnificative ca mărime și intensitate. Paradele pașnice, chiar și enorme ca mărime sau îmbrăcate în hainele unei „greve generale” (care nu închide nici măcar unul dintre marii angajatori ai orașului), nu oferă nicio cale prin care să reușească asta. În momentul curent nu există niciun mecanism imaginabil prin care paradele care protestează doar pentru a atrage atenția politică ar putea încuraja pe cineva din conducere să aducă aceste cazuri în fața instanței. Asalturile asupra proprietății inamicului, blocadele dure și grevele ar putea forța un astfel de rezultat, la fel cum răscoalele au făcut-o în cazul lui George Floyd cu câțiva ani în urmă. Totuși, chiar și un proces sau o condamnare ar putea fi ușor anulate prin grațiere prezidențială și, după cum sugerează cazurile din 6 ianuarie, există toate indicațiile că executivul ar face exact asta. Statul nu poate garanta nici măcar o imitație a justiției. Liberalii sunt lăsați să plângă, lovindu-și spatele plin de bășici în acte zadarnice de penitență, sperând să îi recâștige atenția dumnezeului lor delincvent. În cele din urmă, bășicile li se sparg și ciuma îi răpește ca pe toți ceilalți.

„ICE nu e binevenit aici…”

Probabil că este adevărată într-un sens spiritual – în mintea politicianului progresist convins că, în adâncul inimii sale, ICE nu are nicio putere. Și totuși, dacă lași atrocitățile să se întâmple în fața ta și nu faci nimic ca să le oprești în afara unui discurs livrat cu fermitate și poate un proces anemic sau două, nu ești, de fapt, complice și din punct de vedere spiritual? Minciuna aceasta a devenit fraza preferată a politicienilor locali. Primarul a spus-o. La fel și guvernatorul. Și, în ciuda faptului că „nu sunt bineveniți”, ICE s-a instalat ca la el acasă. Mercenarii patrulează străzile. Le sparg ușile oamenilor, cu ordine din partea superiorilor ce le spun că nu au nevoie de un mandat judecătoresc. Situația este clar ilegală, dar nu pare să mai conteze.¹⁰ Singurele forțe care se mobilizează în vreun fel împotriva invaziei au fost oamenii de rând, care riscă să fie încarcerați, amputați sau uciși înfruntând bărbații înarmați trimiși să le ducă vecinii în lagăre de detenție. Rețele robuste de apărare comunitară sunt împletite prin orașul înghețat, bazate pe infrastructura creată de aceiași „stângiști extremiști” de care era atât de deranjat regimul. Datorită acestor rețele, mercenarii abia se pot mișca fără să fie localizați, abia pot să se oprească undeva fără să fie înconjurați, și abia pot acționa fără să fie filmați.

Fără niciun dubiu, rețelele de solidaritate comunitară sunt printre cele mai importante forme de organizare de clasă văzute în SUA în ultimele decenii. Așa cum explică Adrian Wohlleben:

O dată cu construcția nodurilor de apărare, sau „centros”, combinate cu alte practici autonome de localizare, urmărire și întrerupere, lupta curentă împotriva ICE a început o repolitizare a inteligenței infrastructurale, alături de o inversiune a orientării sale „cinegetice” (din pradă în prădător). Acest lucru, combinat cu tendința notabilă de a readuce politicul înapoi în spațiul vieții de zi cu zi, arată către o depășire a limitelor din 2020…”¹¹

Și totuși pare improbabil ca această inteligență infrastructurală integrată în țesutul urban al vieții de zi cu zi să fie suficientă. Cu toate că este un prim pas necesar, de multe ori impulsul istoriei ne depășește eforturile. A ține pasul necesită un salt înainte spre necunoscut.

„Ieși din casă și votează…”

Suntem confruntați cu o realitate sumbră: invazia este aici, „rezistența” sfântă a clasei politice nu a mai ajuns niciodată, iar puterea crudă ce face pământul să se învârtă le este vizibilă tuturor. Democrații au refuzat deja, cu disciplină de partid, rugămințile pentru desființarea ICE, propunând în schimb formula lor obosită ce constă în bodycam-uri și antrenamente mai bune.¹² În fața acestor fapte, cum poate persista o minciună așa simplă? Cum ar putea cineva să fie convins cu adevărat că votul la alegerile de la jumătatea mandatului ar putea atenua puterea regimului? Cu toate acestea, până și fostul liberal care și-a abandonat credința în căile legale, care acum îi urmărește pe agenții ICE cu mașina lui Honda Fit, își suflă în fluierul lui mic și își etalează telefonul ca un scut – și, în ciuda naivității acestei imagini, riscându-și viața pentru a o face – își păstrează o credință reziduală în sistemul electoral chiar și după ce orice încredere în ordinea juridică a fost spulberată. Alegerile sunt, pentru liberal, exact metoda prin care greșelile sistemice sunt îndreptate. Alegerile oferă o rută înapoi spre sferele legislative și executive de unde pare să se exercite puterea. Astfel, câștigarea alegerilor legislative în 2026 și, cu puțin noroc, preluarea executivului în 2028, par o metodă rezonabilă prin care regimul să fie înlăturat și greșelile să fie îndreptate. Și totuși, chiar și pentru liberalul acum mobilizat, frica îl macină din adâncul minții: dacă totul este, de fapt, o minciună?

Iluzia votului ca soluție persistă, în parte, tocmai pentru că SUA a degenerat complet în ceea ce Ernst Fraenkel, un avocat specializat în dreptul muncii care a trăit în timpul ascensiunii naziștilor, a numit „statul dual”, în care regimul este capabil „să mențină direcția unei economii capitaliste bazată pe legi stabile – și să păstreze o normalitate a vieții de zi cu zi pentru mulți dintre cetățenii săi – în timp ce instituie un spațiu extralegal al violenței statale”, în cuvintele juristului Aziz Huq. În această logică pe două planuri, un „stat normativ” marcat de un „sistem legal obișnuit ce constă în reguli, proceduri și precedente” continuă să opereze, în timp ce în paralel un „stat prerogativ” definit de „arbitraritate nelimitată și violență necontrolată de garanții legale” devine norma în anumite zone geografice sau în guvernarea unor grupuri demografice specifice. Pentru Fraenkel, această zonă „extralegală” nu o neagă din start pe cea legală, ci mai degrabă operează în tandem cu aceasta, chiar dacă „cele două state coexistă într-un mod tensionat și instabil” pentru că „persoane sau cazuri ar putea fi smulse din statul normativ și aruncate în cel prerogativ” după bunul plac al politicului. Însă tendința este clară: în timp, „statul prerogativ va distorsiona și va destrăma încet procedurile legale ale statului normativ, lăsând un domeniu tot mai restrâns pentru legea obișnuită”.¹³

Acest lucru este posibil deoarece puterea socială nu operează în principal prin stat. La bază, puterea elitelor asupra maselor de oameni este economică. Statul și întreaga clasă politică ce îl conduce sunt, în final, o emanație a acestei forme și mai fundamentale de putere de clasă, definită prin controlul asupra bogăției sociale. Aici este cheia pentru a înțelege comportamentul aparent sinucigaș al regimului: statul nu a fost niciodată menit să fie instituția reprezentativă universală care apără drepturile „oamenilor” în abstract. A fost întotdeauna conceput, în cele din urmă, ca o mașinărie pentru negocierea și apărarea intereselor elitei posesoare de proprietăți. În anumite perioade de prosperitate imperială, interesele generale ale populației se aliniază vag cu cele ale elitei. Însă astfel de pacturi sunt temporare. Deși Fraenkel, care s-a născut și a crescut într-o astfel de eră, vede statul prerogativ ca și o excepție, acesta este, în schimb, mai apropiat de norma istorică. Misterul comportamentului bizar al regimului este elucidat astfel când îl vedem atât ca o luptă facțională între cadrele existente ale elitei – sau în alte cuvinte, ca un mecanism de putere și prăduire folosit de anumite fracțiuni ale capitalului împotriva populației generale, cu potențial în detrimentul celorlalte fracțiuni – cât și ca o încercare disperată a acelorași elite, provocate de un bloc ascendent al capitalului în altă parte a planetei, de a-și formula o strategie ce le-ar salva puterea într-un viitor geopolitic incert.

Probabil cea mai importantă tendință din spatele emergenței unui stat dual dictatorial este următoarea: chiar în timp ce inflația consumă salariile și prețul energiei a explodat în economia de zi cu zi, bursa a atins noi maxime. Drept rezultat, cei mai bogați cincisprezece capitaliști din țară s-au îmbogățit cu aproape 1 trilion de dolari în cursul anului 2025 (de la 2,4 la 3,2 trilioane de dolari), în timp ce toți cei 935 de miliardari din SUA controlează împreună de două ori mai multă bogăție (8,1 trilioane de dolari) decât jumătate din populația țării (170 de milioane de oameni).¹⁴ Și aceasta nu este vreo excepție trumpistă. Este în schimb o parte a unei tendințe care s-a consolidat încă din epoca Obama la începutul anilor 2010 – cea din urmă relansând la rândul ei o tendință care începuse la sfârșitul anilor 1990 cu prima bulă dot-com, înainte de a fi pusă pe pauză de colapsul acesteia – și care a accelerat la cote nemaivăzute nu sub Trump, ci sub Biden. Per ansamblu, cei mai bogați 0,01% dintre americani (în jur de 16.000 de familii de elită) controlează acum 12% din bogăția națională, de trei ori mai mult comparativ cu același procent de oameni în punctul culminant al Epocii de Aur (Gilded Age).¹⁵ În ciuda atenționărilor continue că Trump ar „prăbuși economia”, realitatea este că economia funcționează fără probleme. Dată fiind această realitate sinistră, nu ar trebui să ne imaginăm că alegerea democraților în districte deja trasate prin gerrymandering, ca un pui măcelărit, ar duce la un regim substanțial diferit de cel prezent.

„Nu îi oferiți un pretext lui Trump…”

Aici este esența problemei. Odată ce iluzia civilității dispare, dezvăluind forța și frauda puterii însăși, apar noi minciuni ce funcționează în scopuri contrainsurgente. Utilitatea lor este în neutralizarea răspunsului imediat împotriva statului tiranic, ajutarea forțelor sale represive prin identificarea militanților, cât și împiedicarea oricărei pregătiri pentru ce va urma. „Nu le dați un pretext”, „Nu mușcați momeala”, „Nu le dați ce vor” – toate alături de noi teorii ale conspirației despre cărămizi plasate strategic și agenți provocatori. La fel ca în 2020, minciunile respective sunt orientate în jurul afirmației că a lupta împotriva unei armate invadatoare de mercenari îi va da guvernului pretextul necesar pentru invocarea Legii Insurecției și impunerea legii marțiale. Minciuna pare credibilă pentru că regimul a amenințat de mai multe ori că va face exact acel lucru. Dar orice urmă de logică se evaporează în scurt timp. Cum ar arăta un „pretext” suficient și de ce ar avea nevoie de unul un regim care încalcă fără remușcări constituția, falsifică dovezile și își persecutează oponenții? Nu ar fi mai simplu să inventeze unul? Ofițerii federali au invadat un oraș, atacând și ucigând în mod activ civili – acest fapt este deja o formă a legii marțiale, doar fără hârțogărie. Mai important, întregul scop al legii marțiale este să impună tăcerea. Recompensând preventiv regimul cu exact ceea ce vrea nu doar că evită legea marțială, ci o face inutilă. Dacă oamenii refuză să fie reduși la tăcere și regimul invocă în final puterile normative adecvate pentru declararea legii marțiale, o astfel de măsură nu va fi vina nimănui în afara regimului însuși, indiferent de ce pretext declanșator alege.

Însă trebuie să ne întrebăm și dacă legea marțială este în primul rând necesară. Așa cum este sugerat în modelul statului dual al lui Fraenkel, nu există un singur moment în care un guvern ales devine dintr-o dată autoritar. În schimb, forme de putere prerogativă există alături de forme normative, lărgindu-și progresiv sfera de influență în timp. Asediul Orașelor Gemene (Twin Cities) reprezintă o dovadă clară că un astfel de proces este deja în curs de dezvoltare. Protestul pașnic împotriva puterii prerogative nu va face nimic pentru a-i opri expansiunea. Avem atunci o dilemă: fie nu facem nimic în afară de a protesta și a documenta faptele în timp ce represiunea crește încet din umbră, fie rezistăm deschis, forțând astfel represiunea să acționeze în văzul tuturor. Prima opțiune implică mai puține riscuri imediate. Poate fi justificată drept o pauză strategică în timp ce ne dezvoltăm capacitățile. Însă o astfel de afirmație trebuie să ne arate unde sunt dezvoltate acele capacități. Între timp, a rezista deschis implică riscuri imense pe termen scurt: arestări în masă, tortura și asasinarea țintită a activiștilor, cât și deschiderea căii pentru extinderea și mai amplă a puterilor prerogative împotriva unei porțiuni mai mari a populației. Diferența esențială dintre cele două este că rezistența deschisă aduce cel puțin posibilitatea declanșării unei mobilizări în masă necesară pentru a construi puterea populară și a înlătura o elită tiranică, în timp ce depunerea de petiții prin canale normative tot mai înguste nu aduce nicio astfel de posibilitate.

Istoria demonstrează clar că a încerca să aștepți alunecarea tot mai profundă în tiranie cu speranța că statul normativ va fi restaurat prin intervenția susținătorilor săi rămași (cum ar fi politicieni democrați, anumiți republicani centriști și tehnocrați din guvern precum Jerome Powell) doar încurajează elitele ce beneficiază de pe urma ordinii prerogative. Avem atunci o întrebare dublă: În primul rând, ce e de făcut? În al doilea, ce ni se va face nouă oricum? Aici apare problema războiului civil. Politica americană însăși poate fi înțeleasă ca existând într-o stare latentă de război civil. În anumite condiții, acea latență dispare și spectrul unui război civil real devine vizibil la scară largă. Deja în 2020, acest „spectru omniprezent al unui al doilea război civil, mai balcanizat” a intrat în conștiința populară.¹⁶ Viziunea războiului civil tinde să urmeze schimbările desfășurării puterii statului, specific ca răspuns împotriva revoltelor emancipatoare. Așa cum explică Idris Robinson:

Statul operează la bază prin îndepărtarea amenințării constante a războiului civil. Statul în sine poate fi conceptualizat drept ceea ce blochează și inhibă războiul civil. Ce este unic în țara aceasta este tradiția noastră emancipatoare, ea însăși strâns legată de înțelegerea războiului civil.¹⁷

În fapt, restructurarea aparent sinucigașă a statului pe două planuri este o metodă standard prin care răscoalele populare și alte conflicte sociale incendiare sunt blocate și ordinea curentă este restaurată.

În trecut, puterile prerogative au fost invocate tocmai pentru a îndepărta spectrul războiului civil și al revoluției. De la adoptarea ei în 1807, Legea Insurecției a fost invocată de cel puțin 30 de ori de către cincisprezece președinți, atât formal, cât și informal. În mod similar, legea marțială a fost declarată de cel puțin 68 de ori. Cu toate că ambele au fost folosite și pentru a limita amenințările mișcărilor de dreapta (în special în perioada Reconstrucției și în timpul mișcării pentru drepturi civile) sau pentru aplanarea conflictelor violente dintre grupuri de muncitori, de departe cea mai comună utilizare a forțelor armate federale a fost suprimarea revoltelor sclavilor, a grevelor și a altor răscoale. Una dintre primele mobilizări interne ale armatei americane a fost cea a genocidarului Andrew Jackson pentru suprimarea revoltei sclavilor condusă de Nat Turner în 1831. În mod similar, Legea Insurecției a fost invocată de Rutherford Hayes pentru a opri Marea Grevă Feroviară din 1877, de Warren Harding în timpul bătăliei de la Blair Mountain în 1921 – cea mai mare insurecție armată de la Războiul Civil American – de Lyndon Johnson ca răspuns la revoltele urbane declanșate de asasinarea lui Martin Luther King Jr. în 1968 și de George H. W. Bush ca răspuns la evenimentele din Los Angeles din 1992.¹⁸ Cu alte cuvinte, nici invocarea Legii Insurecției, nici declararea legii marțiale nu indică neapărat un război civil iminent sau suspendarea puterii normative.

„Un agent provocator a început totul…”

În timp ce asediul continuă, atrocitățile se adună, iar pledoariile și protestele politicienilor progresiști se dovedesc neputincioase, ceva o să cedeze. Tot mai mulți oameni vor distruge proprietatea ICE oriunde pot. Tot mai mulți oameni vor vedea necesitatea de a închide și distruge infrastructura economică de bază prin care puterea elitelor operează. De exemplu, UnitedHealth Group, al cărui sediu se află în suburbiile din Minneapolis, a fost unul dintre cei mai mari donatori pentru campania lui Trump (peste 5 milioane de dolari, alături de Musk) și este unul dintre beneficiarii principali ai politicilor Proiectului 2025 al lui Trump.¹⁹ În mod similar, corporația Target, cu sediul tot în suburbiile Orașelor Gemene – și cunoscută pentru operarea uneia dintre cele mai mari baze de date pentru recunoaștere facială din lume, împărtășind acele date cu guvernul – a donat un milion de dolari la fondul de inaugurare al lui Trump și a colaborat activ cu forțele de ocupație.²⁰ Pe măsură ce poliția și garda națională vor veni în ajutorul ICE, oamenii se vor revolta. Grevele se vor răspândi. În cele din urmă, când va deveni clar că ICE te poate omorî și o va și face fără nicio consecință, cineva va trage înapoi. Aici intervine minciuna finală, spunându-ne că revolta în sine nu a fost începută de oameni, ci de „agitatori din exterior”, polițiști sub acoperire sau chiar de suprematiști albi.

Istoria minciunii este una veche, deja bine documentată.²¹ Totuși minciuna persistă, fiind perpetuată în mod activ de activiști care acționează ca informatori autoproclamați în orice mișcare dată. Susținând că orice acțiune agresivă îndreptată împotriva inamicului este munca polițiștilor sub acoperire, informatorii aceștia neoficiali vor urmări, vor supraveghea și uneori vor reține protestatari ca să-i predea poliției. De obicei, poliția însăși încurajează mitul, precum în timpul Revoltei George Floyd din 2020, când au circulat zvonuri potrivit cărora primul geam fusese spart de un polițist sub acoperire sau de un suprematist alb, iar poliția a susținut ulterior că l-a identificat drept membru al Hells Angels, retrăgând însă afirmația în liniște. Nu a fost formulată nicio acuzație, iar dovezile din dosarele de arest arată clar că majoritatea protestatarilor arestați proveneau din imediata vecinătate.²² Două alte cazuri din 2020 demonstrează consecințele răspândirii zvonurilor.

Primul s-a întâmplat în Seattle: după ce poliția a abandonat Secția de Est, zona a fost ocupată de protestatari. Au izbucnit dezbateri pentru a decide dacă secția ar trebui incendiată precum în Minneapolis. Mulți au susținut că orice încercare de a o face ar fi acțiunea unui agent provocator. Apoi, în 12 iunie, un bărbat în haine colorate a decis de unul singur să încerce, formând o grămadă de moloz sprijinită de peretele clădirii, dându-i foc și apoi plecând. Activiștii din zonă au stins focul în timp ce alții au urmărit și au filmat bărbatul, susținând că este un agent provocator. Cu toate că a scăpat, acești activiști-informatori au distribuit imaginile online și le-au promovat până când au fost împărtășite cu poliția, care le-a folosit pentru a-l identifica pe Isaiah Thomas Willoughby drept suspect. Willoughby și-a recunoscut vinovăția pentru incendiere premeditată în anul următor și a fost condamnat la doi ani de închisoare, urmați de mai mulți ani de probă. Ulterior, s-a aflat că Willoughby nu era un agent provocator, ci colegul de cameră îndoliat al lui Manuel Ellis, un bărbat neînarmat ce fusese ucis de poliție în orașul vecin, Tacoma, cu câteva luni în urmă.²³
Al doilea caz s-a întâmplat în Atlanta: după ce Rayshard Brooks a fost ucis de poliția din Atlanta în afara unui restaurant Wendy’s, oamenii din cartierele învecinate au ocupat parcela și ulterior au incendiat clădirea. Informatorii-activiști au susținut imediat că incendierea a fost acțiunea unui agent provocator, ca apoi să scotocească tot internetul pentru a găsi videoclipuri cu o femeie albă care pornise focul, pe care le-au trimis ulterior poliției. Însă femeia nu era un agent provocator. Ea era iubita lui Rayshard Brooks și, din cauza informatorilor, a fost acuzată și găsită vinovată de incendiere premeditată.²⁴

Aceste fapte nu dovededsc că polițiștii sub acoperire sau informatorii nu se infiltrează în rândul protestatarilor. Există dovezi clare că o fac. În mod similar, agenții federali se infiltrează în grupurile de activiști, în care sugerează și ajută să coordoneze acțiuni extrem de ilegale ca metodă de înscenare – este clar un motiv pentru a fi precaut în cadrul adunărilor publice și al spațiilor pentru planificare și pregătire. Însă lucrurile acestea nu se întâmplă în mijlocul unui protest activ. Orice veteran al conflictelor politice din SUA îți poate spune că polițiștii sub acoperire plasați între protestatari au aproape întotdeauna sarcinile de a înregistra în secret, de a comunica cu poliția de cealaltă parte a baricadei și, în unele cazuri, de a reține participanții care încep să arunce obiecte sau cu arme asupra lor. Cu alte cuvinte, polițiștii sub acoperire fac aproape aceleași lucruri ca informatorii-activiști. Scopul final al mitului agentului provocator este de a-i face pe activiști să joace rolul de contrainsurgenți.

„Suntem depășiți numeric…”

Minciuna finală spune că, oricât am încerca, nu putem riposta. Este aceeași scuză deja mobilizată de către primar, care a justificat lipsa mobilizării poliției pentru a întrerupe sau investiga mercenarii spunând că ICE ar depăși numeric și ar fi mai bine înarmat decât forțele de ordine locale.²⁵ În mod similar, guvernatorul știe că folosirea Gărzii Naționale împotriva unei agenții federale ar fi un act criminal, rezultând în federalizarea trupelor de stat, lucru care, dacă ar duce la împărțirea ierarhiilor militare, este văzut în mod convențional drept calea cea mai probabilă către o confruntare între forțele de stat și cele federale și, în urma acesteia, izbucnirea unui război civil – așa cum explică un articol ce documentează simulările conflictelor civile potențiale, scris de academicieni de la Universitatea din Pennsylvania.²⁶ Însă toate aceste interpretări ratează două aspecte-cheie. În primul rând, adoptă opoziția dintre „democrați” și „republicani” ca una semnificativă și supraestimează astfel dorința politicienilor locali – mulți finanțați de exact aceleași interese financiare ca și Trump – de a susține ceva care s-ar asemăna cu rezistența reală împotriva unei invazii federale. În al doilea rând, ei presupun că rezistența trebuie să provină din cadrul statului în sine, poate chiar susținută de instituții afiliate precum sindicatele și ONG-urile. Astfel, ei ignoră complet rolul unei populații mobilizate.

Posibilitatea reală a unui război civil apare atunci când conflictele materiale consacrate dintre elite coincid cu neliniștea populară, lăsând-o pe cea din urmă să devină instrumentul celor dintâi. Războaiele civile pot escalada în conflicte revoluționare în momentul în care dimensiunea lor populară este organizată independent de acele elite și când activitatea lor dobândește un caracter partizan – adică unul care nu se limitează la simpla redistribuție a bunurilor și drepturilor în sistemul existent, ci unul care vizează transformarea socială a acelui sistem în direcția emancipării. În momentul curent conflictele dintre fracțiunile elitelor nu sunt deloc suficiente pentru a încuraja o rebeliune condusă de politicienii locali. Există foarte puține șanse ca un conflict simulat între forțele statale și cele federale să izbucnească în realitate, cu excepția cazului în care este declanșat din exterior, adică prin neliniștea populară venită de jos. Predicțiile existente eșuează exact aici, refuzând să țină cont de posibilitatea unui conflict general, la nivelul întregii societăți, împotriva forțelor de ocupație. Realitatea este că politicienii liberali încearcă cu disperare să ascundă faptul că oamenii sunt mult mai numeroși decât forța invadatoare, că puterea economică a elitelor din spatele lui Trump depinde de muncitori și că, printr-o minimă organizare, acei oameni ar putea avea capacitatea de a învinge invazia de unii singuri.

•